FUNDĂTURA

Noapte de smoală şi o maşină care merge cu mare viteză. Pe aici vine cotitura? Mai bine să-mi arunc privirea pe hartă.

Lumina din interior nu a fost de ajutor, îngreunând condusul. Erich înjură şi conduse mai repede, enervat. Nu avea sens să ţină lumina aprinsă. Nu mai avea importantă dacă venea o curbă spre dreapta sau nu. Trecuse de mult. Aşadar: virează la următoarea gaură neagră care se va deschide spre dreapta. Prea repede, roţile scrâşniră. Ce con­tează, bombăni Erich. El era căpitanul, aşa că nimeni nu-l putea con­trazice. Era mare păcat că farurile maşinii nu luminau decât porţiunea de drum care se afla în faţă. Ceea ce părea o curbă fără sfârşit, zidurile caselor de pe stânga fiind luminate fugar, în timp ce pe dreapta dom­nea o beznă periculoasă. Erich conducea cât mai aproape de ziduri, lăsând farurile să treacă peste conturul ferestrelor cu lemnul şubrezit şi al uşilor aflate în aceeaşi stare. Nimeni nu locuieşte aici, mormăi el. îi răspunse un pocnet şi un scârţâit puternic. Ce-o fi asta?

A trebuit să treacă un timp până ce să se lămurească despre ce era vorba. Zdrobitura din faţă, zgârietura de-a lungul zidului puternic lumi­nat de la stânga, zgomotul de sticlă spartă, apoi doar roţile care se în­vârteau neputincioase în direcţia noastră. Ne-am împotmolit. Erich anunţă asta cu o voce calmă, ca şi cum se temea să nu cumva să des­curajeze marşarierul în care băgase acum maşina. Dădu uşor drumul la ambreiaj, făcând ca maşina să se zgâlţâie, fără să se urnească însă dinjoc. La naiba, suntem împotmoliţi, strigă Erich. Ieşi afară!

în lumina orbitoare a farurilor am putut vedea că strada era cu două lăţimi de palmă mai îngustă decât fusese maşina noastră. în faţă, maşina se comprimase ascultătoare până la lăţimea străzii. Dar pe latura dreaptă şi pe cea stângă, unde mai era încă loc, nu a deschis nimeni vreo fereastră şi nici nu a venit cineva cu o lampă să întrebe ce s-a întâmplat. Peste tot în jur era linişte, o linişte care ne ţintuia locului. Maşina nu mai putea înainta pe strada aceea, dar farurile sale, rămase fără sticlă, ne arătau că nu ajunsesem încă până la capăt. în fundul străzii se înălţa o casă mare pe faţada căreia strălucea singura lumină aprinsă din împrejurimi. Ne-am căţărat aşadar peste aripile avariate ale maşinii şi am intrat în casa cea mare. Poate găseam acolo pe cineva care să ne ajute. Speranţa rămâne mereu trează şi în mod sigur oricine ar locui la capătul unei străzi atât de înguste va înţelege problemele pe care le iscă o asemenea stradă.

în casa cu singura fereastră luminată am fost întâmpinaţi de trei fe­mei. Este revoltător, mormăi Erich, care era în toane proaste. E total aiurea să faci o stradă atât de îngustă, le spuse el femeilor care ne în­tâmpinaseră cu căldură, invitându-ne să intrăm şi eliberând pentru noi canapeaua din camera de zi spaţioasă. Acum cele trei stăteau aşezate pe scaune în faţa noastră, la înălţime mai mare decât noi, aşa că trebuia să ne uităm în sus la ele. Şi ne ascultau plângerile cu atâta răbdare de parcă erau fiinţe venite de pe o altă planetă. Erau fără îndoială însă din ţara aceasta. Trei grecoaice, cea mai în vârstă îmbră­cată în negru de sus până jos, cea mai tânără purtând un top prea strâmt în culori ţipătoare şi genul de pantaloni pe care îi poartă bici-cliştii. Ultima din cele trei purta un şorţ alb.

Aceasta din urmă ne informă că ea este menajera casei cele mari. Pe vremuri fusese un palat, rareori folosit, acum aproape mereu gol. Sau cel puţin asta am înţeles noi din ce spunea ea. Am auzit ceva des­pre simpozioane internaţionale care s-ar fi ţinut uneori acolo, l-am iden­tificat printre zeii casei pe un preşedinte, un vicepreşedinte şi un admi­nistrator. Invizibili, deoarece templul era gol. Dar curat, insistă femeia în alb. Mereu curat. Asta e sarcina mea. Chiar dacă niciodată, nimeni nu vine pe strada asta. Toţi se opresc dincolo de ea, pe strada mare. O stradă bună. Nimeni nu-şi leagă centura şi nici nu poartă cască de protecţie. Bărbaţii cunosc drumul. Bărbaţii noştri ştiu cum să ia curbele. In timp ce mitralia cuvintele în greaca ei năvalnică, amestecată cu multe boabe de engleză, celelalte femei dădeau din cap, punctând zisele ei cu da-da-da.

Puteţi să rămâneţi aici peste noapte, ne spuse graţios menajera. Vă voi face ceva de mâncare. Şi cu o corectitudine perfectă le prezentă pe celelalte două femei: vecinele mele – din casa din dreapta palatului şi cea din stânga. Suntem singurele locuitoare de pe strada asta. Ulti­mele adevărate locuitoare de aici. O fundătură, zise ea, ridicând din umeri. Apoi, femeia în negru se puse pe vorbit, surescitată, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie întreruptă de la o clipă la alta. în curând, toate cele trei femei vorbeau în acelaşi timp. Dumnezeu ştie despre ce.

A doua zi găsirăm un service în apropiere, unde un mecanic mânjit de ulei fu de acord să ne repare maşina. Foarte bine. Văzându-I însă cum scoate maşina noastră scumpă în mare viteză din strada aceea îngustă, ne-am neliniştit. Şi auzindu-l că vor trebui trei zile ca să o repare şi să o revopsească, ne-a apucat deprimarea. Menajera s-a oferit însă să ne lase să rămânem în conac până ce va fi gata maşina. Pe gratis. Este goală. Aşa că am rămas în fundătură, trei bărbaţi arzând de nerăbdare să o luăm din loc şi furioşi pe mecanicul murdar de ulei, căruia îi trebuia atât de mult timp ca să termine reparaţiile. Însă atunci când am putut să cântărim situaţia la rece, am fost recunoscători – recunoscători pentru ospitalitatea grecească a femeii acesteia amabile în şorţ alb. Nu prea aveam însă vreme pentru asemenea gânduri paşnice. Asta deoarece cele trei femei erau tot timpul cu noi. Şi nu voiau să ne asculte nici în ruptul capului. Nu, ele voiau să vorbească, fără încetare, de obicei toate trei în acelaşi timp. Şase urechi pline de poveştile lor, şase urechi hrănite de trei guri; de bună seamă, raportul acesta li se părea optim. Ne venea însă extrem de greu să le separăm poveştile. Trebuia să tot încercăm între noi să ne dumirim ce auziserăm şi care poveste aparţinea cărei femei.

Femeia în alb turuia despre un bărbat care era alcoolic. Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns că risipea veniturile familiei pe băutură şi că era mai mereu îndatorat, mai era şi violent. Lucra ca gunoier şi îi era ruşine de munca lui – ce fel de om mai era şi ăsta? – aşa că trebuia să-i demonstreze soţiei lui că este un bărbat adevărat. Menajera îşi deschise şorţul în locuri mai mult sau mai puţin gingaşe şi ne arătă rănile pe care le lăsase soţul ei ca să-şi demostreze puterea pe corpul ei. O statuie de marmură albă cu pete întunecate, unele naturale, altele mai puţin naturale. Făcute cu vătraiul, cu ţigări aprinse, cu o tigaie încinsă. Nu voiam să aflăm detaliile intime, eram însă forţaţi să ascultăm şi să vedem. în cele din urmă, aflarăm, spre uşurarea noastră, că femeia plecase de acasă. Să trăieşti fără bărbat este de o sută de ori mai bine decât să trăieşti cu un astfel de bărbat, aşa trase ea concluzia. Acestea fiind zise, îşi închise şorţul, dar numai pe jumătate şi se întoarse de pe o parte pe alta, bâţâindu-se în faţa noastră. Sânii ei erau de dimensiunea pumnilor unui muncitor. Noi eram şocaţi. Asta întrucât pumnii unui muncitor sunt mai jenanţi decât pumnii unei fete.

Femeia în rochia neagră largă, cu părul de aceeaşi culoare care îi atârna în dezordine în jurul capului, vorbea despre un bărbat care nu  o bătuse niciodată. Nu, pe el îl interesau mai mult peştii. în fiecare zi ieşea în largul mării, al cărei vuiet nepieritor se auzea chiar şi acum în spaţele conacului. Un pescar prosper, el îşi vindea peştii şi venea mândru acasă, aducând grămezi de bani, seară de seară. Secretul succesului său era că folosea dinamită. Departe în larg, acolo unde  nimeni nu putea să vadă sau să audă exploziile submarine ilegale, el îsi umplea plasele fără prea mare chin. Veni însă o zi, în care făcu, pasă-mi-te, o greşeală. Dinamita explodă prea devreme şi îi smulse omână cu totul. Cu cealaltă, întoarse barca pe loc, panicat. Tură motorul, iar barca o luă în mare viteză în direcţia casei sale. Nu avansa însă la fel de repede ca sângele care ţâşnea din rană. Atunci când barca se izbi de plaja din spatel casei, pescarul zăcea mort pe banchetă. Ce înseamnă cei şapte litri de sânge pentru un ocean? strigă către noi văduva îndoliată. Şi se jură pe toate cele să se răzbune sângeros pe Poseidon, deoarece acesta îi băuse sângele bărbatului ei. Flutura din pleoape la fel de furibundă pe cât îşi flutura şi braţele, cu pletele negre agitându-i-se în jurul capului, precum limbile unor şerpi înfometaţi.

Cea mai tânără, îmbrăcată oarecum prea ţipător şi cu hainele prea lipite de corp, ne irita cu grija ei plângăcioasă pe care zicea că o acordă copiilor săi, care dădeau fuga în casă din când în când cerând ba una, ba alta. Fetiţa asta am făcut-o cu cel de-al doilea iubit al meu, băieţelul ăsta e cu al treilea, cel mai mare e de la primul. Primul era atât de dră­guţ, zise ea bucuroasă. Despre cel de-al doilea zicea că era atât de ge­neros. Iar cel de-al treilea avea o slujbă bună la guvern. Minunaţi băr­baţi, tustrei. Unde locuieşte acum al treilea, habar nu am. Şi cel de-al doilea a plecat undeva şi nu mai ţine legătura cu ea. Iar primul? Nu, nu ştiu. Nu, nu am fost măritată niciodată, fu ea nevoită să recunoască. Cu toate astea, am fost foarte fericită de fiecare dată, un timp. Foarte, foarte fericită. Până când mi se urca burta la gură şi nu mă mai puteam mişca cum trebuie. Ca să sublinieze asta, sărea de sus în jos atât de tare pe scaunul ei, încât sânii ei plini se bălăngăneau. Şi ne inspecta, pe rând, ca o zeiţă care e gata să abată judecata lui Paris asupra noastră.

Atunci când eram în fine gata să punem la loc în trei mozaicuri distincte toate lucrurile ciudate pe care le auziserăm atât de desperecheat, ne-am dat seama că ne confruntaserăm cu trei moduri distincte de existenţă. Nu preşedinte şi vice preşedinte şi administrator, nu, ci zei, draci şi demoni. Iar apoi, în dipa următoare, am zbughit-o pe uşă. Asta se întâmpla după trei zile petrecute în conacul din fundul fundăturii. Am dat fuga speriaţi la service-ul auto. Bărbatul mozolit cu unsoare era acelaşi ca şi înainte. Maşina noastră ne aştepta însă, atât de lucioasă, atât de atrăgătoare, încât nu avurăm răbdare să ascultăm ce voia să ne spună mecanicul. îl plătirăm şi sărirăm înăuntru, simţind cum renaştem atunci când am pornit motorul. Cu ziua însorită şi cu drumul mare în faţa noastră, cu harta deschisă, tustrei dornici să ajungem la Atena – ca să trăim aventuri, în cele din urmă.

Traducere de Roxana Dascălu